Cred că este nevoie de puţină acurateţe în termeni. Toată lumea vorbeşte despre „sistem” într-un mod mult prea vag astăzi. Unii se referă la un complex de putere imposibil de definit sau identificat, alţii profita de confuzie şi accentuează speculativ pe situaţiile neconvenabile. Lipsa asta de identitate este catalizatorul perfect pentru eventuale suspiciuni şi intrigi, care, în final nu pot folosi decât “sistemului” însuşi. Mai limpede că niciodată, astăzi, după 8 luni de psihoza mediatică şi politică, este că acest “sistem” este o hidră. Capetele ei sunt monopolul de resurse şi capital, cele care coordonează alte două falange – monopolul mediatico-politic. Ce este „Sistemul”?


 Eu prin sistem înţeleg ceva mult mai simplu – sistemul electoral. Asta pentru că este partea cea mai palpabilă, cea mai vizibilă şi uşor de identificat. Adică monopolul de opinie şi cel politic, laolaltă, astea două nu pot funcţiona separat. Astea două alcătuiesc un sistem în aşa fel proiectat încât cei situaţi în afara lui să nu poată avea acces, ei vor fi eternii outsideri.

 Cu alte cuvinte avem de-a face cu un substitut de democraţie apărut ca o necesitate a puterii de a-şi procura legitimitate, cu un contract social caduc, speculativ, înşelător – precum nisipurile mişcătoare. Fără aceste tentacule încrucişate – presa şi paiaţă politică, sistemul ar crăpa în întregul lui, nu şi-ar mai putea justifica existenţa.

Sistemul american: Trump vs Biden ?

 Cel mai tare show de acest fel în momentul ăsta, unul care ar trebui să dea tonul la nivel global este saga Trump-Biden. Toate trompetele sugerează că între ăştia doi ar fi o alegere de făcut. Fac lucrul ăsta pentru a evidenţia o presupusă miza a întregului proces şi pentru a da tonul pentru restul lumii. Sigur că Biden este înspăimântător. Eu cred că nu este întâmplător lucrul ăsta, el a fost distribuit exact pe poziţia pentru care era potrivit. Dar hai să ne uităm un pic la Trump.

 La Trump totul începe cu NU. Argumentele lui sunt că nu o să mai cânte după orchestra ONU, că nu are să revină în O.M.S, că nu va mai participa la „green-deeal”, că nu va mai porni războaie şi lista poate continua în acest fel. Tot spectacolul ăsta este pus de aşa maniera în scena încât fiecare omuleţ de pe planeta asta să se simt implicat în această harmalaie, toţi cei care îşi vor forma o opinie “informată” în chestiune se vor fi simţit personaje, parte în această grandioasă întâmplare.

Mai exista eroi ?

 Aşadar Trump, ca un părinte înţelegător regăsindu-şi inocenta când vorbeşte copiilor spune un singur lucru: “eu nu am să mai fac lucruri rele”. Nu a spus niciodată – eu am să fac numai lucruri bune. Pe partea pozitivă a programului, el argumentează realist, chiar cinic, între ceea ce ar putea fi făcut şi ceea ce este imposibil. Amintiţi-vă declaraţia cu vaccinurile când a spus pe şleau că trebuie să apeleze la armată pentru vaccinarea în masă, în condiţii de siguranţă a americanilor, susţinând că companiile farmaceutice s-au mişcat repede şi bine în vederea imunizării populaţiei şi a revenirii la o “viaţă normală”.

 Donald Trump nu a negat niciodată cu adevărat că nu este parte a sistemului. A venit cu afirmaţii din care s-ar putea deduce lucrul ăsta, adică doar a lăsat de înţeles, fără să confirme vreodată. Sunt convins că aceasta istorie se va încheia ca în broşurile populare altădată, ca o poveste americană de succes cu final fericit şi concluzii motivaţionale. Eroul self made îl va învinge după oleacă de suspans pe căpcăunul “sleepy Joe”. Morală va fi ca în democraţie învinge întotdeauna cel mai bun, că democraţia naşte întotdeauna câini de pază destoinici.

 Dacă însa va învinge Joe cel Uituc asta înseamnă ca Trump a fost distribuit într-un rol mult mai sinistru, anume acela de a arată întregii lumi ca patriotii nu au nici o șanjantă in lupta cu sistemul. Dacă nu a reușit Trump cu miliarde de dolari si zeci de milioane de suporter ce șansă ar putea avea oricare dintre noi. Nu?


Trezirea la realitate …

 Înţelegeţi în ce lume trăim? Într-o lume în care conducătorii, aleşi – de presupus- democratic, ne arată mai întâi câte lucruri rele ar putea să facă, iar apoi se umfla în piept spunând că nu o vor face. Sau nu o vor face deocamdată, în aşa fel încât pericolul să rămână un alt potenţial de viitoare promisiuni electorale. Asta este contractul social, astăzi. E unul ca la bancă, a cărui formă şi conţinut sunt impuse şi care va funcţiona apoi, pe toată perioada lui, ca o ameninţare.

 Realitatea românească este una foarte, foarte simplă. 60%, până la 70% dintre români nu numai că nu mai votează de 20 de ani, nici măcar nu mai urmăresc circul electoral în perpetuă desfăşurare. Presa şi mediul online, controlate tot de monopolul de capital fac eforturi disperate pentru a înlocui această realitate cu impresia că există activitate în luptă politică. Adevărul este ca la noi acest substitut al democraţiei este extrem de străveziu, măsurile antiromâneşti sunt votate întotdeauna în unanimitate sau cu o majoritate jenantă încercând să lase impresia că suntem o colonie a intereselor monopolului prin voinţa poporului.

Votează Raul mai Mic

 În anii din urmă povestea asta a funcţionat prin inundarea studiourilor de televiziune, a ziarelor şi politicului cu geo-strategi. Ameninţarea a fost teoria aia caraghioasă, repetată ca o mantră până la sufocare cu necesitatea umbrelei de protecţie. Ameninţarea cu înspăimântătorii maghiari revizionişti trebuia să iasă pe locul întâi la mare distanţă. Aşa a apărut şi a fost întreţinut CV Tudor. Eu pe asta, Dumnezeu să-l ierte, l-am considerat întotdeauna cel mai ant-iromân dintre presupuşii naţionalişti. PRM -ul lui a votat întotdeauna cu F.S.N-neul lui Iliescu, iar singurul lui joc politic l-a făcut în tandem. cu U.D.MR-ul, o altă entitate antinaţională.

 Toate cedările de interese naţionale şi suveranitate le-am făcut sub ameninţarea ungurească. Ca să ne putem integra sub “umbrelă” protectoare a trebuit să cedăm toată avuţia naţională, să destructuram armată, să vindem pământurile. Ulterior ca o consecinţă firească au fost minate şi batjocorite Biserica şi educaţia copiilor, aşa am ajuns să avem astăzi generaţii de analfabeţi sistemici. La momentul când oamenii politici ar fi trebuit să ne apere de acest jaf, apărea acest bufon agitând chestiunea maghiară.

 Făţărnicia a atins cote maxime atunci când printr-un sir halucinant de legi necontestate niciodată, grofii au ajuns să fie a doua oară despăgubiţi în natură, după ce mai fuseseră o dată, după unire, de către statul român – vezi optanţii. Admit că problema exista, este gravă, dar nu a fost şi nici nu poate fi nici pe departe prima prioritate, în aşa fel încât să închidem ochii la toate celelalte, să trecem într-o adâncă tăcere atacul neîntrerupt la etosul şi modul nostru de viaţă, la exodul economic al romanilor.

31 de ani de mascaradă

 În concluzie – votul secret va rămâne secret pentru totdeauna. Candidaţii noştri sunt de fapt nişte contracandidaţi iar sistemul electoral este o mârşăvie menită să acopere formal un statut de aspră colonie. Toţi participaţii de moment la această coţcărie, din orice perspectivă – aleşi, alegători, agenţi de propagandă – sunt colaboraţionişti, sunt trădători. Fie că înţeleg lucrul ăsta, fie că nu. Între noi fie spus, după 31 de ani de mascarada pusă în joc fără variaţiuni importante, numai naivi nu-i mai putem considera pe cei care, de bunăvoie aleg această opţiune. Dacă aruncăm o privire mai atentă la structura socială, cei care merg la vot, aia puţini, o fac mai degrabă din constrângere.

Ca să închei, nu am să înţeleg niciodată cum, în zorii acestei adevărate puneri în scenă, în anul acela de entuziasm amestecat cu groază şi abuzuri, în 1990, nu s-a găsit nimeni să avertizeze românii. Aveam români care trăiau de zeci de ani prin vest şi care înţelegeau cum alunecă tendinţele ideologice de moment către o nouă internaţională, către globalismul ăsta găunos. Aveam oameni în ţara care înţelegeau ce înseamnă parlamentarismul – noi avem o bogată şi impresionantă tradiţie de luptă împotriva acestui aranjament – Eminescu, naţionaliştii interbelici. O singură voce a venit cu un avertisment. Tutea repeta oricui venea să-i ceară părerea.

“Eu, în materie de democraţie n-am nicio părere personală. Mă bizui pe doi gânditori clasici. Pe Platon şi pe Aristotel. Platon susţine că trei sunt formele de guvernământ degenerate: tirania, oligarhia şi democraţia. Aristotel spune că democraţia este sistemul în care fiecare face ce vrea.“

Observaţi ironia?

Gigantul nu-şi permite nici măcar o părere personală în această neghiobie. Asta pentru că ce trăiseră ei, cu atât mai mult ce trăim noi astăzi, nu este nici măcar democraţie. Nu există nicio democraţie patronată de votul secret. Votul secret este profund antidemocratic. Asta este şi motivul pentru care se întoarce la părinţii antici ai democraţiei, citându-i. Tot cu miez mai spunea că democraţia ( cea existentă evident, nu cea veritabilă ) îl “obligă pe idiot să stea alături de geniu”.

Dar cine să-l asculte?

*In imagine o prăvălie apărută peste noapte efectiv, ieri nu era acolo. Un antreprenor întreprinzător ca sa zic asa. Ironia este ca sta pe locul unde mai înainte a fost o casa de pariuri. De la o ruleta la alta.

Liviu Burlan pt Războiul Informațional

***

Războiul Informațional