Budapesta – 100 de ani de la ultima mare bătălie a Primului Război Mondial

Budapesta 100 ani
Budapesta

100 de ani de la cucerirea Budapestei

Astăzi, 4 august, se împlinesc 100 de ani de la ultima mare bătălie prin care s-a putut atinge visul de secole al românilor, idealul nostru naţional, unirea tuturor romanilor într-un singur stat. România de după 1918 nu a fost încununarea deplină a speranţelor românilor deoarece ţara câştigată rămânea înconjurată de români (din punct de vedere demografic). A fost cât de, după cum s-a spus maximul din cât se putea obţine în condiţiile date. Iar aceasta Românie nu ar fi putut exista fără această ultimă mare victorie, Budapesta.

Béla Kun preia puterea şi stabileşte un cap de pod comunist în centrul geografic al Europei

La 21 martie 1919, în Ungaria este răsturnat guvernul lui Danes Berinky şi puterea este preluată de bolşevicii aflaţi sub conducerea lui Béla Kun.

Regimul sau avea să dureze 133 de zile, până când va fi desfiinţat de catre armată romană. Béla Kun, un politician comunist de origine evreiască, a dus Ungaria la faliment total. Într-o încercare de a mai recâştiga ceva din prestigiul fostului Imperiu Austro-Ungar, acesta atacă Cehoslovacia şi România.

Guvernul bolșevic al lui Bela Kun refuza să recunoască unirea Transilvaniei cu România, iar în 15/16 aprilie 1919 declanşează primul atac bolşevic asupra României. Au loc lupte în Munţii Apuseni, Regele Ferdinand decide respingerea atacatorului și înaintarea trupelor române până la Tisa, care era hotarul stabilit prin Convenţia cu Antanta din august 1916.

Între 11 şi 13 iunie 1919, Delegaţiei României la Convenţia de la Paris, condusă de I.I.C Brătianu, i se comunică recunoaşterea unirii României. Nu se ajunsese la un consens în privinţa graniţei, iar Ungaria dorea să îşi joace şi ultima carte.

Se pune la punct sfărâmarea României

La începutul luni iulie 1919 războiul era sfârşit, România avea graniţa pe Tisa, negocierile de pace erau la început. Ungaria alunecase deplin în comunism, regimul lui Béla Kun adusese sărăcie şi foamete. Ungurii erau in continuare nemulţumiţi de modul in care s-a terminat războiul, aşa că au conceput un plan să atace Regatul Român. Dacă planul ar fi funcţionat, atunci ungurii ar fi anexat o parte importantă a Crisanei istorice în luna august, la timp pentru recoltă, şi totodată ar fi ridicat moralitatea trupelor şi încrederea populaţiei. Toate acestea puteau consolida republica comunistă de la Budapesta.

Lucrurile au mers prost pentru comuniştii lui Bela Kuhn, armata română a aflat de întregul plan de atac al armatei maghiare, inclusiv ziua, locaţia de trecere a Tisei şi chiar ora aproximativă. Au avut „Ghinion” … am spune în ziua de astăzi.

Astfel, s-a ştiut din timp ca ungurii doreau să pornească un atac peste Tisa, adică în data de 20 iulie ora 3 dimineaţa. Atacul urma să fie pornit simultan în punctele Toky, Szolnok, Csongrad şi Mindszent. De asemenea, s-a ştiut că armatele ungureşti aveau ca obiectiv să atingă linia Satu Mare – Careii Mari – Oradea Mare. S-a ştiut inclusiv numărul diviziilor şi planul de desfăşurare al operaţiunilor după trecerea Tisei.

Armata Română se pregătește

Armata română a constituit două grupări pentru respingerea atacului şi contra-ofensiva. Gruparea Nord (Diviziile XVI, II-a vânători şi brigada 5 de roşiori) formată din 22 batalioane, 24 baterii şi 12 escadroane. Şi o grupare sud compusă din 22 batalioane, 24 baterii şi 4 escadroane. Comandamentul trupelor din Transilvania a pregătit şi o rezervă formată din 4 divizii (două infanterie şi două cavalerie) păstrate în interiorul ţării. La acestea se mai adăugau şi diverse unităţi neindivizionate precum aviaţie, motomitraliere, diferite guri de foc de câmp.

Până în data de 19 iulie, toate trupele erau poziţionate în locaţie, destinate şi pregătite de luptă. Forţele maghiare mobilizaseră în total 100 batalioane, 800 mitraliere, 10 escadroane, 60 baterii, 9 trenuri blindate. Efectivul total românesc se ridică la 92 batalioane, 58 escadroane, 80 baterii (dintre care 54 baterii de câmp, 17 baterii de obuziere, 7 baterii de munte, 2 baterii de autotunuri, 2 trenuri blindate).

Atacul Unguresc

În dimineaţa zilei de 20 iulie la ora 3, după un puternic bombardament de aprilie, maghiarii pornesc atacul pe întreaga linie a frontului. Acţiunea principala, precum era stabilit, a avut loc în regiunea Szolonk cu 3 divizii. Până la ora 8.30, inamicul reuşeşte să treacă Tisa pa la Nord de regiunea Tokay. Aceştia au constituit un cap de pod şi au trecut mai multe unităţi, care au ocupat câteva puncte strategice. În mai multe locuri, forţele maghiare comuniste reuşesc să treacă, dar sunt respinse, la sfârşitul primei zile inamicul nu înaintase decât câţiva km în regiunile Szolnok şi Tokay.

Au loc lupte crâncene în care ungurii reuşesc să ocupe temporar mai multe localităţi din dreapta Tisei, dar sunt respinşi. Ungurii au întreprins un atac masiv peste Tisa până în data de 23 iulie, când are loc contra-ofensiva organizată a armatei romăne (24- 26 iulie). Ofensiva maghiara reuşeşte să ajungă până la Oradea, dar au fost respinşi de contraofensivă românească. În seara zilei de 26 iulie inamicul este aruncat peste Tisa şi graniţa restabilită.

Pe 27 iulie este anunţată de către rege şi Comandantul Trupelor din Transilvania, General Mardarescu, respingerea totală a contra-atacului. Tot în 27 iulie se ia decizia organizării contra-ofensivei cât mai repede, spre a nu da voie inamicului să se organizeze.

Contra-Ofensiva Românească

În noaptea de 29/30 Iulie, la ora 2:30, încep operaţiunile de trecere a Tisei. Gruparea General Holban începe această operaţiune printr-un bombardament intensiv al inamicului. Bombardamentul este executat de întreaga artilerie a diviziei a II-a. Inamicul răspunde confuz cu focuri sporadice de mitralieră din câteva puncte.

La ora 3:03 primele patrule româneşti de recunoaştere păşesc pe ţărmul drept al Tisei, nu întâmpină nici o rezistenţă şi descoperă că inamicul se retrăsese. La ora 3:05, prima companie a Regimentului 9 trece Tisa cu ajutorul bărcilor şi al pontoanelor. Inamicul opune o slabă rezistenta, se înaintează spre vest.

Se construieşte de îndată un pod de pontoane, iar la ora 6:00 începe trecerea trupelor pe malul drept.

Inamicul se retrage dezordonat, abandonând depozite de muniţie şi infanterie. La sectorul de trecere are loc o rezistenţă uşoară a inamicului, care încetează în jurul datei de 30 Iulie.

Se hotărăşte pentru data de 31 iulie ca întreaga cavalerie (Divizia II de cavalerie întărită de brigadă 4 de roşiori, în total erau 4 brigăzi) să treacă Tisa. Restul armatei rămâne să lărgească capetele de pod pe linia Iasz Kis Er – Ladany, iar Divizia I (Grupul General Mosoiu) să execute trecerea Tisei.

Armata trece Tisa

La ora 1 în ziua de 31 iulie, Gruparea General Demetrescu deschide un puternic foc de artilerie în sectorul Kis-Kore, în jurul orelor 3 primele unităţi trec printr-un punct la nord de Kis-Kore. Odată stabilit un nou cap de pod, sunt trecute 3 batalioane din Brigada 14 infanterie. Simultan, unităţi ale Diviziei VII executa trecerea pe la Kis-Kore. Aici inamicul opune rezistenţă, dar este lovit în flanc de unul din cele 3 batalioane trecute la nord. Astfel, este uşurată trecerea şi înaintarea diviziei VII, care ajunge în seara zilei de 31 iulie la 10 km vest de Kis-Kore.

Se execută un pod prin punctul Kis-Kore prin care este trecută brigada 2 de roşiori, odată trecută aceasta înaintează spre Kall spre a intercepta calea ferată Miskolcz-Budapesta. La ora 17 are loc trecerea oficială a trupelor, la care participă Regele Ferdinand şi Regina Maria.

Ofensiva dincolo de Tisa

În următoarele 3 zile, trupele romăne ocupa poziţii strategice, întâmpinând din loc în loc rezistenta puternica. Până în seara zilei de 3 august, se obţine completa descompunere a armatei maghiare.

În data de 4 august trupele romăne au intrat în Budapesta cu primele unităţi: 3 escadroane de roşiori aflate sub comanda Colonelului Gheorghe Rusescu.

 

Galerie Foto – Clic pt. detalii

 Trupele româneşti nu au arborat drapelul naţional, nu au s-au răzbunat în nici un fel, dar au lăsat o opincă pe parlamentul de la Budapesta.

Aceasta este însemnarea făcuta de General Marcel Olteanu:

[…] Şi-au intrat trupele noastre în Budapesta la începutul lunii august 1919. Palatul Parlamentului maghiar a fost pus sub paza unui pluton de vânători. Şeful gărzii de la intrarea principală era sergentul Iordan, un oltean de la Craiova, potrivit de stat, negru, uscat şi foarte vioi. Deasupra palatului a văzut Iordan cum fâlfâia în vânt flamura ungurească, roşu-verde-alb. Faptul acesta nu l-a supărat prea tare, dar nici nu i-a plăcut… Dându-şi capela pe ceafă şi scărpinându-se după ureche şi-a zis:

Să dau jos steagul unguresc şi să pun fanionul de la companie?… Asta ar şti şi madama de la popota domnilor ofiţeri s-o facă…”. “Dar am să chibzuiesc în aşa fel ca să rămână de pomină şi să fie şi talpă României răzbunată…”. Zis şi făcut.

Chemând pe căprarul Bivolaru, s-au suit în norii Budapestei şi au coborât steagul în lungul sforii, drept la jumătatea steajerului şi, luând apoi opinca răsuflată a căprarului, s-a urcat ca un pui de urs şi a pus-o drept căciulă în capul steajerului, lăsându-i nojiţele s-atîrne-n vânt. Şi aşa a fâlfâit multă vreme în cerul Budapestei steagul maghiar cu opinca românească deasupra lui…

[…]

Cine oare să fi făcut această tragică glumă? îmi zise tovarăşul meu de preumblare, domnul Ferency, un distins avocat pe care îl cunoscusem în metropola maghiară; şi zicând, îmi arătă cu mâna priveliştea originală şi neaşteptată, care oprea în drum şi întorcea capetele şi altor trecători, ca fiind cel mai caracteristic şi ironic simbol al îngrozitoarei realităţi, al catastrofalei prăbuşiri a unui organism orgolios şi despotic, tocmai sub călcâiul acelui organism pe care ţinuse genunchiul de fier atât amar de vreme, pe care întotdeauna l-a considerat nevrednic de lumina soarelui şi de care totuşi o viaţă-ntreagă s-a temut…”.

Cine oare să fi dat vântului şi să fi ilustrat cu atâta măiestrie şi atât de dureros dezastrul iremediabil al regatului Sfântului Ştefan?”, mai rosti domnul Ferency, cu privirea tristă, pierdută în văzduh, întrebând parcă cerul unguresc, dezolant de senin în ziua aceea. Apoi se întoarse cu privirea spre mine, şi deşi nu mai zicea nimic, am înţeles că ar vroi o lămurire. Îmi era milă de el, căci era un om distins la simţire.

Mă voi interesa, domnule doctor”, îi zisei cu o nuanţă de înduioşare şi, apropiindu-mă de santinelă, îi spusei să strige pe şeful gărzii.

Este chiar acolea, domnule general”, îmi răspunse vânătorul mic şi îndesat, încordându-se şi făcând cu capul un gest despre cheiul Dunării.

Cum îl cheamă?
Don sergent Iordan.
– Dar tu ştii cine a dat ordin de s-a aciuat opinca ceea deasupra steagului unguresc?
– Da, domnule general, chiar don sergent a dat ordin azi dimineaţă şi tot dânsul a şi executat ordinul… acum stă de un ceas acolo să vadă ce-o să zică lumea şi tot în cer se uită ca să îndemne şi pe alţii…

 Mă-ntorc puţin spre stânga şi nu departe zăresc un sergent şi un căprar, care, fără să mă bage în seamă, gustau cu frenezie roadele isprăvii lor – ilustraţia magistrală a unui moment istoric. Priveau când la trecătorii enervaţi şi sanchii, când la opinca impertinentă, şi pe feţele lor tuciurii şi asprite de viforul vremilor se lămurea cea mai desăvârşită satisfacţie. Păreau nişte inspiraţi şi nişte draci geniali. Întreaga oaste românească, întreaga naţie mi s-au părut că se oglindesc în aceşti doi zdrenţăroşi, sublimi chiar prin gradul de perfecţiune la care poate ajunge o zdreanţă…

 De-aş fi fost singur! – O! i-aş fi privit ceasuri întregi fără să mă satur… Şi – poate, i-aş fi luat de gât şi i-aş fi sărutat! Dar!… le-am făcut semn să se apropie şi, arătând domnului Ferency pe sergent, i-am zis încet, foarte încet:

Acesta este glumeţul, care fără o intenţie răutăcioasă, desigur, şi cu toată naivitatea unui poznaş, te-a făcut poate să suferi…”.

Şi domnul Ferency, scăldându-şi ochii între genele-i umede, mi-a replicat cu adâncă melancolie:

Dacă din sufletul şi mintea unui simplu ţăran ca acesta s-a desprins o asemenea poznă, atunci nu mă mir că sunteţi aici…”.

În după-amiaza aceleiaşi zile, m-am îndreptat din nou spre Palatul Parlamentului. Mă simţeam dator faţă de Iordan; trebuia să-i dau ceea ce în faţa durerii domnului Ferency, nu i-am putut da. L-am chemat – era nedespărţit de Bivolaru -, mi-a povestit cum i-a dat în gând şi cum a înfăptuit isprava lui.

L-am lăudat şi mi-am plimbat mâna mult pe faţa lui suptă şi radioasă şi i-am dat un pachet de ţigări regale. Şi nu ştiu cum, m-am pomenit că iau de nas pe căprarul Bivolaru, care se tot apropia de mine şi pe care, cu cât îl priveam, cu atât mai mult punea stăpânire pe firea mea.

Era mic de statură, faţa îi era smeadă şi foarte pârlită de soare şi vânt; în fundul capului purta nişte ochi mici, căprui şi scăpărători. Avea dinţi mărunţi, albi şi frumoşi, şi peste buza arsă de frigurile ostenelilor abia mijea o mustaţă roşcovană – un vulpoi de Mehedinţi. Purta capela pe sprânceană, iar în ce priveşte îmbrăcămintea părea înfăşurat cu totul într-un covor de petice, căruia expresia lui îi dădea ceva din prestanţa unor odăjdii de samurai japonez fanatic. O crestătură adâncă îi stăpânea obrazul stâng şi alta mai lată se răsfăţa pe gât sub urechea dreaptă; mai în sus de mână, pe antebraţul stâng, se zărea o cicatrice respectabilă…

L-am întrebat unde a fost rănit. Mi-a răspuns cu nai-vitate şi scurt:

Peste tot, domnule general”. Şi desfăcând repede o moletieră, mi-a arătat o rană de schijă, abia vindecată, la pulpa dreaptă; apoi, descheind singurul nasture pe care îl mai avea la veston, puse degetul pe o dâră de baionetă în lungul coastelor din dreapta care se vedea în întregime printre cele câteva şuviţe de pânză destrămată ce alcătuiau cămaşa lui Bivolaru. Şi era gata să-mi mai arate, dar l-am întrerupt: “Bine, bine… văd că eşti crestat ca un răboj; dar unde ai căpătat rănile? În ce lupte?…

Şi iarăşi cântecul lui: “Peste tot, domnule general. În Carpaţi, la Răşinari, la Olt, la Şiret, la Oituz şi chiar pe Tisa în aprilie, că eu, domnule general, am fost poate în patruzeci de atacuri mari şi, în adevăr, eu sunt răbojul isprăvilor regimentului nostru… pe mine sunt crestate toate de la 1916 încoace… şi nu mă las nici mort!…

– Ei, şi acum îţi pare bine că făcurăm România Mare şi că faci de gardă, tu, căprarul Bivolaru de la Mehedinţi, tocmai aci la Budapesta?

Şi el, încordându-se şi privindu-mă soldăţeşte drept în lumina ochilor, îmi răspunse sfătos şi cu mândrie:

E lucru mare, domnule general… Dar… am auzitără că mai e şi o Vienă!…”. Acestui nebun în toate minţile, acestui prototip al zdrenţelor noastre glorioase de la 1917, care îşi da seama perfect până unde se poate întinde fiziceşte România Mare, nu-i intra totuşi în cap că numai pentru ce vedea s-a ostenit el şi atâţia au albit meleagurile cu oasele lor. El, Bivolaru, sinteza neamului său, elegant la simţire şi la gândire, fără să poată exprima, înţelegea totuşi numai una: “faima şi duhul românesc cît mai departe, şi peste România-Mare, România spirituală, România fără hotare”.

General Marcel Olteanu
Huzarul Negru”, 1926

Opinca la Budapesta…

Budapesta a fost curăţată de Bolşevici, iar o ameninţare uriaşă pentru Europa a fost înlăturata. Victoria armatei româneşti a fost uriaşă: într-o campanie de 7 zile au respins peste Tisa comuniştii unguri, iar apoi în doar 4 zile au ajuns la Budapesta. Însă povestea acestor evenimente nu este descrisă în cărţile de istorie, nici măcar în tratatul Academiei Romăne. Nu avem cărţi, filme, teze de doctorat pe acest subiect, autorităţile de astăzi par aproape jenate de victoria de la 4 August.

Cu totul alta a fost atitudinea contemporanilor, care au descris cu entuziasm în presa vremii uriaşa victorie. Gazeta Poporului scria cu titlu mare „Ostile Române în Budapesta” cu subtitlu „Biruinţa strălucită a armatei române – Ungurii înconjuraţi şi prinşi – Sapte divizii s-au predat – Intrarea în Budapesta – Ordinul de zi al generalului Mosoiu.”

gazeta poporului - Budapesta

Protopopul Ion Moţa, tatăl legionarului ce avea să moară în Spania, scria cu literă de o şchioapă in ziarul sau “Libertatea”: “Budapesta în mâinile românilor”. Cu subtitlu „Zdravănă Bătaie au mâncat ungurii”.

libertatea Mota - Budapesta - 100 de ani de la ultima mare bătălie a Primului Război Mondial
Ziarul Libertatea

Din presa ardeleana a vremii aflam amănunte extrem de interesante

Libertatea ne raportează ca după fuga lui Béla Kun, ungurii sa pregăteau sa facă un pogrom anti-evreiesc, dar au fost opriți de armata Română.

libertatea - Budapesta - 100 de ani de la ultima mare bătălie a Primului Război Mondial
Libertatea – Ion Mota

Gazeta Poporului ne relatează despre prima ofensiva a ungurilor, cand aceștia  au comis o serie de crime si abuzuri împotriva populației civile.

351 - Budapesta - 100 de ani de la ultima mare bătălie a Primului Război Mondial

In presa a fost publicat chiar si un imn, intitulat “Spre Tisa”.

Tisa

Ziarul Opinca a publicat chiar si un imn al opincii la inceputul anului 1919.

424 - Budapesta - 100 de ani de la ultima mare bătălie a Primului Război Mondial
Imnul opincii

Înfrângerea Ungariei Bolsevice este cel mai frumos si glorios moment din istoria noastră contemporana (care incepe la 1918). Nu doar ca trupele noastre nu s-au comportat ca o armata de ocupație, dar ele au si hrănit populația înfometată a Budapestei.

Hranirea Copiilor
Hrănirea Copiilor din Budapesta

Dogaru Victor

***

Razboiulinformational

1 Trackback / Pingback

  1. Cucerirea Budapestei, 4 august 1919 nu a fost uitata - Razboiul Informational

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*