REZISTENȚA ÎN MUNȚII BRAȘOVULUI (1944-1948). O seară dedicată foștilor deținuți politici.
Fundația Ion Gavrila Ogoranu, invită pasionați de istorie Marți 18 februarie 2020, ora 18, la Centrul Educațional Socrate, la prezentarea cărții REZISTENȚA ÎN MUNȚII BRAȘOVULUI. Autori lucrării sunt doi dintre protagoniștii luptei anticomuniste din orașul de sub Tâmpa – foștii deținuți politici Petre Baicu și Alexandru Salcă.
REZISTENȚA ÎN MUNȚII BRAȘOVULUI
Evenimentul va avea loc MARȚI 18.02.2020, ora 18, bd. Nicolae Bălcescu nr. 16, sector 1, București (în incinta Hotel Bucharest Confort Suites, lângă Sala Dalles), la CENTRUL EDUCAȚIONAL SOCRATE. Vezi mai multe: [(AICI)]
Vor participa:
Octav Bjoza – președinte AFDPR
Marius Oprea – istoric, colaborator al autorilor
Horia Salcă – fiul autorului Alexandru Salcă.
O evocare dramatică a primelor acțiuni de organizare a rezistenței împotriva ocupației sovietice și regimului comunist, imediat după 1944.
Din cartea – REZISTENȚA ÎN MUNȚII BRAȘOVULUI
Unul dintre autori, membru in rezistenta Petre Baicu, arestat de Siguranță în 1945, va fi anchetat de însuși maiorul NKVD Orlov:
„Sunt în celula neagră din clădirea Siguranţei. […] Cineva îmi descuie celula şi mă cheamă să-l însoţesc. Era Negreanu, şeful Siguranţei. Am urcat scările la etaj. În faţa unei camere, doi soldaţi sovietici, cu pistoalele nelipsite, fac pază uşii.
Intrăm şi văd înăuntru doi bărbaţi:
Unul era îmbrăcat civil. Mutră buhavă, dar blondă. Mi se părea că o mai văzusem pe undeva. Al doilea era maior rus, cu o statură puternică, bine legată şi cu faţa frumoasă. Civilul era translatorul Zaharciuc. Trăind printre români, era şi turnătorul lor. Maiorul era Orlov din NKVD Regiunea Militară Braşov.
Negreanu a luat loc în spatele celor doi. Orlov mi-a explicat că el va întreba prin translator; dar că eu va trebui să mă uit numai la el.
– Spune!…
Și s-a făcut tăcere. O tăcere care a durat….
A țipat:
– Scaji! (Vorbeşte!)
– Rog să fiu întrebat.
– Da?! Asta-i metoda ta! Metoda noastră e alta. Să vorbeşti, să spui tot… tot ce ştii, căci noi ştim tot, tot.
Tăcere destul de lungă. Se repede la mine.
– Scaji!Mă loveşte în tâmple şi apoi înfige mâinile în gâtul meu, mă loveşte sub fălci şi mă împinge în perete.
Se trage înapoi şi suflă greu. Se plânge celor doi de atitudinea mea. Revine spre mine şi spune:
– Eu am fost şeful-anchetator la Kiev. Acolo am distrus Organizaţia Naţională Ucraineană a lui Bandera. Ştii cine a fost Bandera?… Pe tine te vom lichida repede. Nu aici. Avem alte locuri. O să le cunoşti. Nu faci socoteala? Ce eşti tu? Vorbeşte! Ce sunteţi voi? Nimica!Îl trage pe Negreanu deoparte. Pare că îi cere ceva şi acesta refuză. Se înfurie şi, repezindu-se la mine, mă loveşte şi simulează a mă strânge de gât. Timpul trece în încercarea de a mă face să vorbesc. Cheamă pe unul din soldaţii de pe coridor. Acesta are un lănţişor pe care maiorul îl prinde şi cu el îmi înfăşoară prima mână, apoi a doua, căsnindu-se personal să le lege cât mai strâns şi să încuie lănţişorul cu lacăt.
-.-
A convorbit cu Negreanu, după care acesta m-a dus în celulă.
Erau aproximativ orele patru. Se făcea ziuă. Suportam greu. Din ce în ce înfiorător de greu. Circulaţia sângelui era împiedicată de legături. Încercând maximum de reţinere, mă văitam căzut jos. Miliţienii din corpul de gardă de alături, în serviciul lor, făceau tot mai puţin zgomot, impresionaţi de ce se petrecea aproape de ei, fără să vadă.Cam pe la ora zece Negreanu a deschis şi mi-a desfăcut lanţurile. Le-a desfăcut şi a fugit.
Durere îngrozitoare: am urlat ca o vită. Sângele zbucnise să-şi reia circulaţia. M-am văitat puternic mai departe – cădeam în umilinţa pe care n-o vroiam. Durerile şi vaietele, greu de stăpânit au durat până spre seară. Venirea nopţii mă tulbura.Noaptea adâncindu-se, s-a făcut iarăşi linişte pe coridoare şi în birouri. Într-un târziu am auzit paşi repezi coborând scări. A deschis Negreanu. M-a dus la Orlov. Tabloul era neschimbat.
– Ei, vorbeşti? Te-ai gândit?…Tăcere!… S-a repezit în grumazul meu şi cu labele făcute cleşte mă sălta în sus, îngrozitor de enervant, pentru tot organismul. Apoi mă apăsa până la sufocare, într-un ritm al lui.
Acest chin a durat mult, tot întrerupându-l şi reluându-l după sadica lui pornire. Am căzut jos şi personal m-am ridicat.-.-
Încearcă o conversaţie despre comunism, despre valoarea lui pentru om… “dar nu pentru tine. Pe tine te vom lichida… ca şi pe voi toţi care vă opuneţi. Pe ceilalţi îi vom pune la muncă. Vor munci, le vom da o pâine; nu vor munci, nu vor primi pâinea. Şi asta… zilnic! Tu încerci să te opui?!” Spunând acestea, şi-a aruncat privirea spre Negreanu.
A trecut în spatele meu şi m-a lovit în umeri şi-n tâmple. În continuare a mai spus ce s-a nimerit.
A deschis uşa. A intrat soldatul cu lănţişorul şi aceiaşi casnă de a mă lega cât mai strâns. Era înspre ziuă. În întunericul celulei m-am adunat în mine. Mă dureau locurile loviturilor. Aveam umflături la cap. Mă stăpâneam şi încercam tărie morală în locul tăriei fizice.Parcă o voce îmi striga în suflet: „Demnitate!”. La ora aceea eram sigur că prietenii îmi cunoşteau starea în care mă aflam. Încrederea e tot! Lipsa ei, surpare.
După zgomote s-a făcut ziuă şi timpul dezlegării se apropia. Îmi stăpânesc gemetele cât pot. Mi-e ruşine de oamenii ce nu mă văd, de oamenii de dincolo de celulă.Nu i-am iubit destul?
Am auzit spusele unor inşi trecând pe lângă celula mea, pe coridor, spre camera de gardă: „curaj, curaj domnule Baicu”. Au fost voci de la unii comisari ori funcţionari ai chesturii care mă cunosc. Unul şi-a spus numele: „Croitoru”.-.-
A venit dezlegarea. Am urlat ca o vită înjunghiată.
Ţâşnirea sângelui, care ar sparge baraje. Cum poţi să te reţii? Ţipătul îi asigură descătuşarea.
Venirea nopţii mă înfricoşează! Se petrec aceleaşi lucruri ca mai-nainte. Dar, în timpul unor încercări de a mă face să vorbesc tot ce ştiu, pentru că „el” ştie tot: întâlniri, intenţii, prieteni, rude… şi ce gândesc. Mă prindea cu mâinile lui mari de grumaz şi mă sălta cât putea, încercând sufocări repetate. Poate erau dozate, cunoscându-şi meseria, dar enervant peste măsură.În acest timp mă întrebă:
– Unde te afli? Am să te spânzur!
– La Siguranţă!
– În ce ţară?…
N-am înţeles bine sensul întrebării şi am răspuns:
– În Ţara mea!
N-am vrut să bravez, dar aşa am izbucnit.
– În Ţara ta?
M-a lovit şi m-a săltat cât a putut. N-am mai răbdat. Disperarea a întrerupt judecata şi m-am repezit în el, strigând:
– Sunt în Ţara mea! Şi tu, în Ţara mea vrei să mă spânzuri!-.-
Zguduit de furie, totuşi m-am retras. El, uluit şi puţin descumpănit, a revenit către mine, revoltat. Întindea mâinile desfăcute spre gâtul meu, dar mâinile nu mă mai atingeau. M-a inundat o baie de satisfacţie. O imensă bucurie. Simţeam o biruinţă asupra voinţei lui.
Translatorul s-a dat deoparte. Negreanu, dat şi el în spate, făcea semne să mă liniştesc – reţin şi astăzi figura ca fiind sinceră în acele împrejurări.
Orlov a chemat soldatul şi împreună m-au legat la mâini strângând cu putere lanţul, maiorul ajutându-se şi de genunchi.Şeful Siguranţei m-a dus la celulă mai mult târât. M-am văitat din dureri îngrozitoare. Dezlegarea? Înfiorătoare. Ca o lovitură de topor.
Mi se tulburase vederea. Pieptul se zbătea. Iar am auzit voci de încurajare. Mi-a trecut ziua într-o toropeală descurajatoare. Mi s-a deschis celula şi Negreanu m-a dus în biroul lui. Mi-a cerut să-i dau o declaraţie, i-am spus să-mi pună întrebări. M-a chestionat alături cu realităţile. În sfârşit, mi-a spus că a venit nou în funcţiune şi că e bucureştean. Nu cunoaşte lucrurile de la Braşov şi dacă n-am răspuns maiorului Orlov sigur n-o să-i răspund lui, dar mă sfătuieşte, mă roagă chiar, să nu mai fac ce am făcut cu o seară înainte, pentru că îmi pierd viaţa şi i-ar părea rău.
M-a întors în celulă şi mi-a atras atenţia să nu uit ce mi-a spus. Mi s-a părut sincer.
-.-
În noaptea următoare, Orlov m-a lovit de câteva ori, spunându-mi că rezistenţi a mai avut el, dar acelora le-a crescut iarba pe mormânt. Spune Orlov mai departe:
– Noi avem timp şi metode.S-a uitat la ceas. Poate era ora două noaptea. Mi-a pus lanţul.
A doua zi, după dezlegare, am auzit glasuri, zgomote, proteste de arestaţi. Se strigau nume. Răspundeau voci de saşi. Am înţeles că a ars o fabrică. Trec câteva ore din chinurile mele şi, deschizându-se uşa, este îmbrâncit peste mine un om înalt, bătrân şi înfricoşat.Cum îi zărisem figura, părea a unui sas. După închidere rămâne și mai înfricoşat, poate şi de prezenţa mea. Încerc să-i fac cunoscut că nu sunt vreun răufăcător. Se lasă foarte greu. Plânge cu hohote, îl apropii. Îmi reţin gemetele mele ca să nu-i alimentez frica. Îi vorbesc insistent de oraş, de lume. Găsim cunoştinţe comune. Capătă încredere şi-mi spune cazul său. E director la fabrica de macaroane din cadrul întreprinderii de Morărit Zeewald. Seara luase foc fabrica şi a ars o mică parte din ea.
-.-
A fost arestat azi noapte împreună cu alţi oameni dintre personal. Anchetat, a fost lovit şi acuzat de sabotaj. Ştie că acuzaţia este gravă. A fost ameninţat cu moartea. Tocmai sărbătorise, nu de mult, o sută de ani de la întemeierea fabricii, ocazie cu care tipărise o broşură cu descriere şi fotografii ce arătau cursul dezvoltării, ca o realitate în industria Ţării Bârsei… şi iar l-a podidit plânsul.
Îl chema Hefft. La câteva zile, eliberat i-a vizitat pe copilul şi pe soţia mea, împreună cu soţia sa.(Am aflat acest fapt mai târziu).Sunt iar la Orlov. Pare mai potolit. Mă întreabă dacă m-am mai gândit la situaţia mea. Trece un timp şi îmi spune:
– Tu ai căzut într-un moment favorabil pentru tine. Şeful vostru din Ţară, profesorul Nicolae Pătraşcu a căzut, a fost arestat şi acum tratează cu guvernul un acord prin care veţi fi liberi, vă va acorda libertatea. Iar voi trebuie să acceptaţi legalitatea şi să predaţi armele pe care le deţineţi. „… Toţi vor fi liberi!… şi profesorul Pătraşcu, numai tu nu! Nu vei mai fi liber niciodată! Te vom distruge!”Atât mi-a trebuit, să înţeleg din prima secundă evoluţia unor situaţii politice. Ameninţarea maiorului nu mai conta nici cât un gunoi în ochi.
A făcut semn lui Negreanu şi m-a dus la celulă. Fără lanţ. Nu l-am mai văzut niciodată pe Orlov.
În sfârşit mi-a apărut speranţa. Fulgerător îmi dădusem seama că a intrat în: funcţiune şi este efectul planului d-lui Pătraşcu, plan pe care ni-l făcuse cunoscut înainte…”
***
Fii primul care comentează