Cu ocazia sfintelor sărbători, la Teatrul Nottara este parodiat Mântuitorul

La Teatrul Nottara ...

Teatrul Nottara de Craciun
Blasfemie la Teatrul Nottara

Cu ocazia sfintelor sărbători, Teatrul Nottara ne invită la o piesă de teatru ale cărei scene parodiază coborârea de pe cruce.

Teatrul Nottara, Bucureşti, readuce în program o piesă care s-a mai jucat de 3 ori în luna iunie, odată în luna iulie, de alte 3 ori în octombrie. Nu ştim dacă de acele dați s-a mai folosit acest afiş, dar de această dată afişul parodiază într-un mod sinistru „coborârea de pe cruce”.

Afişul reprezintă un tânăr „răstignit” cu mâinile întinse bandajate, pe jumătate gol. Tânărul este înconjurat de 12 persoane, iar asupra lui este aplecată o femeie pe al cărei cap putem vedea un fel de val. Scena este o reproducere fidelă a imaginii coborârii de pe cruce.

„În cădere liberă” este o piesă de teatru după Oleg Bogaev, traducerea: Elvira Rîmbu, regia: Alexandru Maftei, decorul: Andrada Chiriac, costumele: Brânduşa Ioan, muzica: Alexandru Suciu, mişcarea scenică: Arcadie Rusu, având durata: 1h 30 min. Piesă îşi propune să exploreze următoarea situaţie: „Un om zace în mijlocul drumului. Ce faci, îl ajuţi sau îţi vezi de cale? Mai suntem capabili de compasiune?

Legătura cu afişul nu există, momentul coborârii de pe cruce este din punct de vedere al creştinismului de importanţă cosmică, orice alt eveniment istoric raportat la acesta este lipsit de importanță.

Cultura EMO

Îşi mai aduce cineva aminte de curentul pseudo-cultural Emo ? Deşi mişcarea Emo a devenit faimoasă între 2002-2010, aceasta îşi are originile într-un curent hardcore punk de la sfârşitul anilor 80 – începutul anilor 90. S-a ridicat din “Underground” şi a dispărut în semi-anonimat la fel de rapid ca şi mişcarea Hippy, Paltonul Alain Delon, blugii largi pe picior (bell-bottoms ), sau gecile de piele cu multi ghimpi (acestea din urmă aruncate în ridicol de mişcarea gay în anii 80).

Totuşi mişcarea Emo a devenit faimoasă prin practicile de automutilare de care membrii mişcării erau acuzaţi.

Să te mutilezi pe banii tăi, acesta pare a fi conceptul noii Europe, nu vin nici chinezi, nici arabi sau indieni să ne mutileze conceptele fundamentale în jurul cărora s-a construit civilizaţia noastră. O facem singuri, suntem împinşi de o elită ocultă să facem propriei noastre culturi ceea ce nu am avea niciodată curajul să facem altor culturi. Într-o frază, ne automutilam în aşteptarea firească a sinucidului la care vom fi îndemnaţi cât de curând. Căci după ce vom fi împinşi să călcăm în picioare toate tabuurile să desacralizam toate sanctuarele, sinucidul cultural va rămâne ultima senzaţie „cool” de încercat. Nu va fi sinuciderea lui Decebal, nici harakiri-ul capeteniei samurailor, mai degraba ni se pregătește un sfârșit dezolant, al unui mim trist cu limba tăiată.

Prin urmare, avem un fel de concurs cine desacralizează mai vârtos concepte şi valori identitare. În acelaşi timp, sezonul de vânătoare e deschis la „naţionalişti”, gardienii fireşti ai propriei metropole, care sunt acuzaţi de a fi „agenţi ai dusmanului” şi mai apoi azvârliţi mulţimii. Ca într-o parodie ridicolă, trăim o perioadă în care, deşi suntem atacaţi, este aproape ilegal să reacţionăm.

O imagine cât 1000 de cuvinte

O imagine cât 1000 de cuvinte”, spune un proverb şi aşa este, o imagine odată vizualizată, creierul o uită foarte greu. De la sexualizarea copiilor la desacralizarea sacrului, imaginea este un instrument ideal. În ultimii ani au fost semnalate numeroase cazuri de jucării, jocuri, desene animate, în care se pot regăsi forme cu conotaţii sexuale; totodată, în reclame, piese de teatru, fotografii sunt ridiculizate imagini sacre ale culturii subiectului ţinta. Indiferent dacă este Statuia Libertăţii în US, turnul Eiffel în Franţa sau tabloul România Revoluţionară în primul număr al Revistei Plai cu Boi al lui Dinescu, efectul există şi el se manifestă subconştient.

Este cunoscută întâlnirea marelui scriitor rus Feodor Dostoievski cu Tabloul “Trupul mort al lui Hristos în mormânt” (1521), aparţinând pictorului Hans Holbein. Tablou care înfăţişează un corp cadaveric într-o stare de început de putrefacţie, pretinde a îl reprezenta pe Iisus într-un cavou renascentist.

hr - Cu ocazia sfintelor sărbători, la Teatrul Nottara este parodiat Mântuitorul
Trupul mort al lui Hristos în mormânt

Feodor Dostoievski a văzut această reprezentare, în timp ce se afla în Berna, Elveția, simpla vizualizare a acestui tablou i-ar fi provocat acestuia o criză de epilepsie. Dostoievski a amintit de acest moment mai târziu spunând că acel „Hristos” era “atât de mort”, încât fusese foarte aproape să-şi piardă credinţa, deoarece se afla înaintea unui trup care refuză să mai învie.

Feodor Dostoievski face referire la acest tablou în faimosul său roman “Idiotul”. De reţinut exclamaţia prinţului Mâşkin vis-a – vis de acest tablou: “În faţa acestui tablou unii ar putea mai degrabă să-şi piardă credinţa decât să se întărească în ea”.

Dostoievski va dezvolta această perspectivă, prin prisma personajului Ipolit, care într-o scrisoare a sa, oferă o tâlcuire creştin-ortodoxă acestei picturi:

Dostoievski op cit:

“În unele momente mă lăsam pradă unei nelinişti şi unei tristeţi nemăsurate, încât Kolea pleca extrem de îngrijorat. Când m-am ridicat să încui uşa în urma lui, îmi veni deodată în minte un tablou pe care-l văzusem în dimineaţa aceea la Rogojin, în una dintre odăile cele mai sumbre ale acelei case, deasupra unei uşi. Chiar el mi-a atras atenţia în treacăt asupra acestui tablou. Deşi nu prezenta nici o valoare din punct de vedere artistic, am rămas în faţa lui vreo cinci minute, căci mi-a făcut totuşi o impresie puternică, provocându-mi o stranie tulburare

Tabloul acesta îl reprezintă pe Hristos în momentul când e coborât de pe cruce. Am avut totdeauna impresia că pictorii care zugrăvesc momentul răstignirii şi al coborârii de pe cruce îl înfăţişează de obicei pe Hristos cu un chip de o neobişnuită frumuseţe; ei caută să-i menţină această frumuseţe chiar şi în momentele când a fost supus la cele mai cumplite chinuri. Or, aici, în tabloul lui Rogolin, nu vezi nimic asemănător; aici apare într-adevăr cadavrul unui om care a suferit suplicii groaznice înainte de a fi fost răstignit, care a fost lovit, schingiuit, torturat de soldaţi, bătut de mulţime atunci când îşi purta crucea, în sfârşit, care a îndurat vreme de şase ceasuri (după socoteala mea) înspăimântătorul chin al răstignirii.

Îţi dai numaidecât seama că este chipul unui om care cu puţin înainte fusese coborât de pe cruce, cu alte cuvinte, departe de a fi ţeapăn, el păstrează încă mult din viaţă şi căldură, încât pe trăsăturile feţei mortului întârzia o expresie de suferinţă, ca şi cum ar fi continuat s-o simtă şi după ce şi-a dat sufletul (pictorul a prins şi a reuşit să redea de minune acest amănunt important); în schimb faţa, în aspectul ei fizic, n-a fost cruţata deloc; e zugrăvita cu un realism neîndurător; e foarte natural şi aşa trebuie să fie cadavrul unui om după asemenea cazne.

Ştiu că, potrivit credinţei adoptate de biserica încă în primele secole ale creştinismului, Hristos a suferit cu adevărat şi nu numai în aparenţă şi că, prin urmare, trupul lui răstignit pe cruce a fost cu totul supus legilor firii. Fata din tablou e tumefiată, acoperită cu vânătăi şi răni sângerânde, oribile; ochii căscaţi, cu pupilele piezişe; albul enorm al ochilor încremenit şi cu luciri sticloase.

Dar, lucru curios, când te uiţi la cadavrul acesta al omului sfârşit în chinuri şi torturi, se naşte o întrebare cu totul bizară şi cât se poate de interesantă: dacă toţi discipolii lui Hristos, aceia care au devenit mai târziu principalii lui apostoli, femeile care-l vegheau, stând în picioare lângă cruce, dacă, într-un cuvânt, toţi adepţii şi adoratorii lui i-au văzut trupul în halul acesta (şi cu siguranţă că el arata întocmai aşa), cum de au putut să mai creadă, la vederea acestor falnice rămăşiţe, ca martirul acesta va învia? Şi te mai întrebi, fără să vrei, dacă moartea e aşa de hidoasă şi dacă legile firii sunt atât de puternice, cum ai putea să le învingi? Cum să le învingi, dacă nu a putut să le învingă nici chiar acela care, în viaţă fiind, silea firea să i se supună, acela la a cărui poruncă: “Talifakoumi!”, o tânără fată s-a ridicat în picioare, acela la glasul căruia Lazăr a ieşit din mormânt?

Când priveşti tabloul acela, cercetându-l, natura ţi se năzare în chip de fiară enormă, muta şi neînduplecata sau, mai bine zis, oricât de ciudată ar părea comparaţia, ca o maşină imensă, de construcţie modernă, care, surdă şi nesimţitoare, a înşfăcat, zdrobind în măruntaiele ei, o fiinţă magnifică, fără de preţ – o fiinţă care ea singură valora cât întreaga natură cu toate legile ei, cât întreg universul, care poate că n-a fost creat decât pentru a da naştere acelei fiinţe!

Tabloul acesta parcă e menit anume să trezească ideea unei puteri oarbe, sfidătoare, de o veşnicie stupidă căreia totul îi e supus şi care fatal ţi se impune. Oamenii care stăteau în jurul mortului şi care nu sunt zugrăviţi pe această pânză au trebuit, probabil, să simtă o consternare de nespus şi o durere imensă în seara aceea în care li s-au năruit dintr-o dată toate speranţele, ba aproape şi credinţa ce se înfiripă. Fără îndoială, s-au împrăştiat de la locul crucificării prada unei spaime extraordinare, cu toate că fiecare dintre ei purta o idee mare, care de-acum încolo nu mai putea să le fie smulsă […]”

Iisus coborât de pe cruce în tradiţia ortodoxă

În tradiţia ortodoxă coborârea de pe cruce este icoana cea mai dificil de realizat, deoarece în trupul adormit coborât de pe cruce creştinul trebuie să întrevadă Învierea. Lumina cade pe trupul coborât de pe cruce care oarecum răspândeşte lumina, trupul răstignit fiind cel mai luminos element al icoanei.

icoana coborarea de pe cruce 727x1024 - Cu ocazia sfintelor sărbători, la Teatrul Nottara este parodiat Mântuitorul
icoana coborarea de pe cruce a Domnului

Ortodocșii trăitori ţin o perioadă de post şi rugăciune înainte de a realiza o icoană ca aceasta, momentul coborârii de pe cruce fiind punctul pe care eternitatea l-a pus în fraza istoriei civilizaţiei noastre, cum foarte frumos amintea Petre Țuțea.

În ziua de astăzi imaginea este mai prezentă ca oricând şi totodată asistăm la un întreg război de alterare a unor imagini cu caracter de simbol, precum „România revoluţionară” de C.D. Rosenthal, tablou desacralizat mizerabil de Plai cu Boi-ul lui Mircea Dineascu. Pe de altă parte, musulmanii nu tolerează nicio alterare a Profetului, iar blasfemia e pedepsită cu moartea; evident, noi nu putem gândi precum o cultură tribală de deşert, dar măcar ar trebui să fim atenţi să nu participăm cu nimic la sabotarea propriii civilizaţii.

Cu siguranţă, cine a ales a batjocorit acest moment, căci, deşi piesa abordează un subiect serios, afisul este satiric şi batjocoritor; o femeie însărcinată, un poliţist, o mireasă, un paramedic toţi adunaţi în jurul unui „răstignit”, imaginea nu este aleasa întâmplător..

Grav este că pe acest afiş apare sigla Primăriei Capitalei şi a teatrului Nottara, nume al unei celebrei familii creştine bizantine.

Razboiulinformational / Dogaru Victor

 

1 Comentariu

  1. Și Teatrul Metropolis abordează aceeași atitudine față de creștinism.Pe lângă înjurături,actori în lenjerie intimă, fumat… au făcut o paradă gay în decor de biserică, sau ( cea mai îngrozitoare scenă pe care am văzut-o) blasfemiat răstignirea lui Iisus,- un actor cu seringi în mâini și pe cap o coroană de seringi- după ce stătuse pironit toată piesa in cuie imaginare!! ORIBIL! BLASFEMIE!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*