#Rezistența: La Jilava au fost comemoraţi cei 13 luptători anticomuniști, parașutați de aviația americană și executaţi în 1953
#Rezistenta: Sâmbătă, 31 octombrie în jurul orei 11 la Închisoarea Jilavă au fost comemoraţi luptătorii anticomuniști parașutați de aviația militară americană între 1951 și 1953. Ceremonia are loc de 10 ani încoace, dar acum în condițiile restricțiilor impuse de autorități s-a ţinut cu un număr foarte mic de participanţi. Circa 20 de persoane s-au întâlnit în fosta Vale a Piersicilor pentru a îi comemora pe legionarii paraşutaţi de aviaţia militară americană în 1953.
Anul acesta vizitarea Fortului 13 Jilava se poate face doar în grupuri mici de maximul 15 persoane, pentru economisirea timpului un singur grup de 15 persoane a vizitat, în acest an fostul penitenciar.
Crucea Luptătorilor
Crucea luptătorilor a fost ridicată de membri fundaţiei „Ion Gavrilă Ogoranu„, fundaţie care organizează în fiecare an parastasul paraşutaţilor. La doar câţiva metri de crucea paraşutaţilor găsim crucea Mareşalului Antonescu ridicată în 1990 de asociaţia Pro Basarabia şi Bucovina. Cele două monumente fac parte din muzeul Jilava, fostul fort este clasificat ca monument istoric, vizitele se fac organizat şi cu programare.
#Rezistența o poveste nespusă
După 1945, românii au aşteptat jumătate de veac, venirea aparatelor de zbor occidentale şi eliberarea ţării. “Vin americanii!” această frază a însumat speranţele unei întregi generaţii. Americanii nu au mai venit şi comunismul s-a prăbuşit fără ei, dar în schimb în anii 1951-1953, avioane militare americane au survolat cerul României ocupate, parașutând oameni pregătiți să întărească #rezistența armată și să transmită în Vest informații despre pozițiile ocupantului.
Nu s-a spus aproape nimic despre aceste misiuni deşi ar fi fost firesc să se scrie zeci de cărţi şi să se facă măcar un film. Într-o perioadă când mulţi treceau Dunărea înotând printre gloanţe, temerarii paraşutişti au renunţat la tot confortul și traiul bun din Occident, şi şi-au sacrificat viaţa în ceea ce părea o ultimă şi deznădăjduită încercare de eliberare a poporului român.
Astăzi se încearcă a se coagula o nouă, aşa-zisa „Rezistenţă” formată în mare parte din oameni care au dus-o binişor în perioada comunistă şi mai apoi s-au reprofilat în „dizidenţi” ei apar prin savante conferinţe şi orbesc despre „lecţia comunismului”. Pentru românii care îşi cunosc istoria #rezistența nu poate fi decât una, a acelora care au luptat cu arma în mână, în munţi, în închisori şi lagăre, sau în exil scriind articole şi făcând proteste în fața ambasadelor României ocupate.
Istoria rescrisă sub ochii noștri
#Rezistenţa din sânul partidului comunist nu are cum să existe, la fel cum nu are cum să existe o „rezistenţă” în democraţie unde nu rişti nimic pentru poziţiile exprimate. Cei care au făcut parte din Mişcarea de #Rezistența au riscat totul, avere, viaţa, familie.
Foşti comunişti au pus în circulaţie numeroase dezinformări care minimalizează eroismul luptătorilor din Mişcarea Naţională de Rezistenţă, astfel conform celei mai răspândite ipoteze luptătorii nu ar fi avut altă opţiune. Ideea lansată este ca cei care s-au retras în munţi erau oricum urmăriţi de securitate şi prin urmare nu mai aveau nimic de pierdut şi au ales să moară în libertate.
Paraşutaţii prin exemplul lor, vin să anuleze toate atacurile, aceştia reuşiseră să fugă din ţară şi să îşi construiască o situaţie în occident, în momentul când s-a făcut chemare la lupta aceştia au răspuns fără ezitării. Mai mult aceştia au venit ştiind că au sanțe minime de supravieţuire şi totuşi au lăsat tot casa familie şi s-au întors în România.
Cine erau cei paraşutaţi ?
Paraşutaţii erau români, refugiați politici din țările occidentale, în marea lor majoritate aceştia erau membri ai mişcării legionare.
Ei erau instruiţi în prealabil de serviciile secrete americane și franceze, aceste instrucţii se făcea în bazele militare americane din zona franceză de ocupaţie a Germaniei. Operațiunile făceau parte dintr-un proiect mai amplu, subordonat direct preşedintelui american Harry Truman şi celui francez Vincent Auriol, și care viza implantarea în țările ocupate de U.R.S.S a unor agenți, cu scopul de a transmite informații strategice, dar și de a încuraja #rezistenţa.
În acest proiect militar au fost vizate trei tării, respectiv: Ucraina, Albania și România. Șeful operaţiunilor acoperite ale C.I.A în Balcani, Gratien Yatsevich, confirma că operaţiunile desfăşurate în România s-au aflat pe locul doi, după Albania, ca număr de agenţi şi resurse alocate. Gordon Mason, fostul şef al staţiei C.I.A la Bucureşti între 1949-1951, declară că :
“agenţii ce urmau să fie paraşutaţi aveau misiunea să contacteze grupurile de rezistenţă din munţi, să le dezvăluie interesul Occidentului pentru activităţile lor şi să aprovizioneze #rezistenţa cu arme, muniţie, medicamente, fonduri. Staţiile radio urmau să fie înmânate rezistenţilor pentru a le asigura contactul cu occidentul”.
#Rezistența sprijinită de americani
Decizia trimiterii unor voluntari din emigrație în țările Europei de Est a fost determinată de informaţiile obţinute de Foreign Office, conform cărora mişcarea de rezistenţă din România a cunoscut o creştere semnificativă începând cu 1949. Aceleaşi informaţii dezvăluiau că #Rezistenţa beneficia de sprijinul ţărănimii. Rapoartele vorbeau de aproximativ 30.000 de oameni implicaţi în #Rezistenţa în timp ce liderii acesteia avansau cifra de 60.000.
Concomitent, se înregistra o creştere a interesului SUA pentru românii din emigraţie, pe fondul desfiinţării la București a Oficiului American de Informaţii, considerat de sovietici un:
„butoi de pulbere ce putea declanşa oricând o revoluţie anticomunistă în România”.
Comuniștii înscenaseră procese funcționarilor și ofițerilor OAI, care era prezentat ca o „instituţie odioasă de spionaj şi terorism” menită să oprească „cursul României spre democraţie şi progres.”
În acest context începea recrutarea refugiaţilor români în lagărele din Germania, Austria și Iugoslavia de către Oficiul de Coordonare Politică.
OPC
OPC fusese înființat în 1948, fiind finanţat din fondurile planului Marshall, și avea să devină curând o ramură de contraspionaj a CIA. La înființarea OPC contribuise decisiv Frank Wisner, care devenise și conducătorul acestuia. Frank Wisner fusese şef al Biroului de Servicii Strategice (OSS) din România între 1944 și 1948.
Era un bun cunoscător al realităţilor acestei părţi a Europei. El infiltrase agenți OSS în Partidul Comunist Român, obținând informații despre proiectele sovieticilor de ocupare a întregii Europe. Unii oficiali americani aveau să-i reproșeze lui Wisner o atitudine antisovietică excesivă în perioada de început a războiului rece. Dar tocmai atitudinea sa anticomunistă determinase autorităţile americane să înfiinţeze OPC.
Inițial, OPC avusese misiunea recrutării unor elemente din taberele de refugiaţi de pe teritoriul Germaniei, Austriei şi Iugoslaviei, în perspectiva creării unor reţele de agenţi ai serviciilor secrete americane, franceze şi engleze în ţările blocului sovietic. Wisner însă dorea să imprime OPC-ului un pronunţat profil de propagandă și război economic mergând până la sabotaj, subversiune împotriva statelor ostile şi mai ales asistență acordată grupărilor clandestine de #rezistenţa.
Wisner, care devenise unul dintre cele mai influente personaje ale noului CIA, își propunea constituirea din rândurile refugiaților Europei de Est a unei coloane a V-a antisovietice, alcătuite din formațiuni paramilitare subversive, implantate în țările ocupate de URSS. Numele de cod al operaţiunii a fost “Bloodstone“ (Piatra sângelui), aluzie la o legendă conform căreia piatra pe care s-a scurs sângele lui Hristos în timpul crucificării poate conferi invizibilitate celui ce o deține.
Cum decurgeau parașutările
Refugiații recrutați în cadrul operațiunilor erau antrenați în zona franceză de ocupaţie a Germaniei – la Issny, Biberach, Lindau, şi respectiv în Franţa (Longjoumeau, Montfermeil, Andilly şi Chevilly la Rue). După stagiu, voluntarii erau transportați cu avioane militare în Grecia. De aici, un alt avion survola teritoriul Bulgariei, unde lua direcția Est, zburând la foarte mică altitudine, sub 100 m, deasupra Mării Negre, pentru a nu apărea pe radarele bulgărești și românești.
Avionul făcea apoi o curbă de 180 de grade, zburând tot la râsul apei, apoi survola la mică înălțime Dobrogea și Câmpia Română. Doar în apropiere de locul paraşutării era nevoit să ia înălțime, până la cel puțin 300 m. În acel moment avionul apărea pe radarele românești, lucru care se întâmpla și în situațiile când trebuia să treacă Carpații (unele lansări s-au făcut în Transilvania). Aceasta mărea enorm riscul operaţiunii.
Pentru a nu fi interceptat de aviaţia de vânătoare comunistă, pilotul nu mai avea timp să caute cu precizie locul de paraşutare. În plus, fiind noapte sau vreme nefavorabilă, recunoașterea locului era cu atât mai dificilă. Așa se explică de ce majoritatea parașutărilor s-au făcut departe de coordonatele stabilite.
Echipele sacrificiului
– 1951
Prima echipă a fost parașutată în noaptea de 18/19 octombrie 1951, în zona Munților Făgărașului a fost alcătuită din: Constantin Săplăcan, Wilhelm Spindler, Gheorghe Bârsan, Matiaş Bohm și Ilie Puiu s-au dovedit o pradă ușoară pentru Securitate. Guvernul comunist va trimite SUA o notă de protest, acuzând ingerințe în problemele interne ale României și faptul că agenții fuseseră trimiși „pentru a pune în aplicare acte de sabotaj și de spionaj contra armatei române”. Cu excepția unuia din ei, care apucase să folosească fiola cu cianură, membrii echipei aveau să fie judecați și executați la sfârșitul lui 1951.
Tot în 1951, în noiembrie, a fost parașutată lângă Agnita echipă numită “Jaques”, formată din Ion Samoilă, Ion Golea și Ion Tolan. Aceștia se vor menține aproape doi, transmițând informații în vest, făcând legătura cu rețele clandestine de anticomuniști.
– 1952
În noaptea de 1/2 octombrie 1952, undeva în zona Calafatului, a fost parașutată echipa cu numele de cod „Robert”, alcătuită din Mircea Popovici și Alexandru Tănase. Împreună cu cei din echipa Jaques, vor răspândi mii de manifeste în timpul Festivalului Mondial al Tineretului de la București, din vara lui 1953.
– 1953
Echipa “Pascal”, compusă din Gheorghe Gheorghiu, Constantin Gigi și Făt Savu, a fost lansată la 1 iulie 1953, în Munții Apuseni. Capturați de Securitate, aceștia vor ceda și vor accepta să transmită în Occident informațiile montate de comuniști, devenind agenți dubli. Ei nu au fost condamnați și au trăit în continuare în România comunistă cu identități false.
Tot în iulie 1953, în pădurile dintre județele Satu Mare și Sălaj au fost parașutați Sabin Mare – fost ofițer în Armata Regală a României, Ilie Râdă și Gavril Pop, în cadrul echipei “Fiii Patriei”. Sabin Mare avusese legături cu Ion Gavrilă Ogoranu, al cărui grup de rezistență îl aprovizionase cu arme și informații, înainte de a fugi din țară.
Ajuns în vest, el informase pe americani despre #rezistența din munți. Revenit în țară, el a eșuat în recontactarea partizanilor din Făgăraș, deoarece oamenii de legătură din sate fuseseră deja arestați. Sabin Mare avea să cadă în luptă cu Securitatea, în timp ce Gavrilă Pop avea să fie capturat. Ilie Rada a fost singurul parașutat despre care se știe că a reușit să se întoarcă în Occident pe cale terestră (probabil prin Iugoslavia), fiind verificat îndelung de CIA pentru a nu fi devenit agent dublu. După 1990, el va accepta să fie intervievat de Radio România Actualități.
Trădarea, procesul, execuția
Un alt agent a fost trădătorul Toma Bebi, capturat de Securitate chiar la aterizare. Acesta va colabora cu Securitatea, până la prinderea celorlalți camarazi ai săi. El nu va fi condamnat la moarte, dar va fi închis până la grațierea generală din 1964.
În octombrie 1953, comuniștii organizează un proces în care vor fi judecați 13 luptători: 7 parașutiști și 6 gazde și susținători locali ai acestora. Ei au fost executați la 31 octombrie 1953, la Fortul 13 Jilavă. Pe lângă aceștia, au fost condamnați la ani grei de închisoare zeci de oameni, rude, familii, prieteni și susținători ai luptătorilor parașutați. Mulți dintre ei aveau să sfârșească în detenție, ca urmare a condițiilor de exterminare din închisorile politice.
Au existat presupuneri cu privire la faptul că executarea parașutiștilor ar fi fost impusă de sovietici, care oricum exercitau un cvasicontrol asupra României comuniste, ca un răspuns la decizia administrației SUA de a îi execută de soții Rosenberg, dovediți ca spioni în favoarea URSS, căreia îi furnizaseră inestimabile informații tehnice din programul nuclear american.
Trădări și ingratitudine
În 1954, proiectul de parașutare a unor agenți în statele ocupate de sovietici avea să fie abandonat, în ciuda resurselor logistice colosale investite în el. Apariția unor modalități mult mai eficiente de obținere a informațiilor, precum și reorientarea politicii externe americane față de URSS, inițiată de președintele Eissenhower, prin adoptarea principiului status-quo-ului și coexistenței pașnice pe glob a două sisteme politice diferite, au fost determinante în această decizie.
În general, se va înregistra un recul al activităților anticomuniste și antisovietice americane îndreptate spre Europa de Est, context în care Frank Wisner va suporta o pierdere de poziție în favoarea mai versatilului Allen Dulles, devenit între timp director al CIA. Lipsa unor reacții adecvate din partea SUA față de reprimarea brutală de către sovietici a Revoluției din Ungaria, în 1956, avea să-i certifice lui Frank Wisner faptul că Europa de Est era definitiv abandonată.
Se simțea vinovat că, prin Radio Europa Liberă, încurajase acțiunile insurgenților maghiari, pe care-i făcuse să creadă că America îi va susține. Conștientizând că mii de agenți din rețelele lăsate de el în România, Ungaria și în Balcani aveau să fie măcelăriți de comuniști, el avea să sufere o profundă depresie psihică în acel an. Peste câțiva ani avea să se pensioneze și în 1965 se va sinucide.
În România, toți cei condamnaţi în loturile aferente procesului parașutiștilor din 1953 vor executa pedepse grele cu închisoarea, iar o bună parte vor muri în temnițe. Sora luptătorului Ion Samoilă, Ileana Opriș, va da naștere fetiței sale în detenție, iar iubita acestuia, Maria Muscalu, nu își va mai revedea ani la rând fetița născută înaintea arestării.
#Rezistența După 1989…
După căderea comunismului, susținătorii eroilor parașutați și rudele acestora nu vor primi nici un fel de atenție din partea statului român sau Ambasadei SUA. Au beneficiat doar de indemnizațiile aferente Decretului-lege 118/1990 oferite de altfel tuturor deținuților politici, dar nu a existat nici un gest de considerație sau de onorare a contribuției și suferinței lor.
Mai mult de un deceniu după 1989, dosarele Securității referitoare la acest episod au continuat să fie secretizate. Doar Ileana Samoilă și ulterior, din 2010, Fundația Ion Gavrilă Ogoranu, au comemorat public acești oameni care au renunțat la viața tihnită din Occident, întorcându-se să lupte pentru eliberarea țării lor.
Tinerii care s-au întâlnit in Valea Piersicilor, sâmbătă 30 noiembrie 2020 si-au luat angajamentul să nu uite adevărata #Rezistența si să continuei să spună povestea parașutaților.
SURSE:
# Buciumul
Parașutați de americani în România comunistă
#Rezistența
***
Fii primul care comentează